Biserica de lemn din Vădurele

În satul Vădurele, Pe Deal (Pă D’eal), a rămas mărturie peste secole singura biserică de lemn din comuna Năpradea, inclusă pe lista monumentelor istorice încă din anul 1974. În Şematismele greco-catolice dintre 1935 şi 1936 este consemnată biserica de lemn ca având hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, aşa cum apare şi în cartea autorilor Godea şi Cristache-Panait (1978).
În anul 1973, arhimandritul Simion Drahnea, preotul paroh al Tranişului, a întocmit un scurt istoric şi pentru biserica din Vădurele, afirmând că are hramul Naşterea Maicii Domnului. În Lista Monumentelor Istorice (LMI) publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 113 bis/15.II.2016, la nr. crt. 525, cod SJ-II-m-A-05141, este trecută Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, Vădurele, nr. 89, sec. XVII. Hramul recunoscut de preoţi şi de credincioşi, după anul 1948, a fost Sfântă Mărie Mnică (Adormirea Maicii Domnului), pe 8 septembrie.
Anul construcţiei bisericii nu se ştia cu exactitate, părerile specialiştilor oscilând între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea, bazându-se pe dimensiunile reduse (10 x 4,85 m), ancadramentul cu umeraşi şi două chenare geometrice ale uşii de intrare în pronaos, dispunerea brâului în „frânghie” pe bârna de deasupra tălpii, orificiul de aerisire circular, de mici dimensiuni, în formă de floare cu şase petale de pe absidă şi pe o inscripţie incompletă, încrustată pe peretele sudic „s-au pod(it) această … 1708”. Cu peste 50 de ani în urmă, bătrânii satului, exagerând şirul anilor, spuneau că lăcaşul este bătrân de peste 400 de ani. Din vechime se crede că ea a fost construită de un vădurean (Toduţ Ioan Drăgan) în semn de mulţumire faţă de Dumnezeu că a scăpat din robia tătarilor. Numeroase lucrări au preluat datele din studiul asupra bisericilor de lemn din Sălaj (Godea I., Cristache-Panait I., 1978) pe care le-am considerat şi eu credibil (1982; 2002; 2011; 2017; 2020). Un studiu dendrocronologic recent (Chiroiu P., Ilieş B., 2023) aduce lumină asupra anului edificării bisericuţei, stabilind cu certitudine că lemnele din care s-a făcut biserica au fost tăiate în anul 1743. Cel mai probabil, biserica a fost ridicată, în forma actuală, în anul 1746. Echipa de meşteri constructori, probabil, avea cel puţin unul cu mare experienţă şi mai multe ajutoare, poate dulgheri din sat.
Biserica are o lungime de 10 m, o lăţime de 4,85 m, un plan dreptunghiular, cu absida pentagonală decroşată, având şi partea de apus, spre pronaos, tot poligonală, fără prispă (talpă), plan întâlnit pe întreaga arie de formare a poporului român. Este considerată o biserică mică, ţinând seama şi de faptul că acum trei sute de ani şi satul era foarte mic. Fundaţia bisericii, mai înaltă spre apus, este fără şanţuri, din bolovani de calcar, de pe văile din apropierea satului, pentru a izola talpa de umezeala solului. Este uimitor cât de bine a rezistat aceasta vreme de aproape 300 de ani. Vatra delimitată de bolovanii fundaţiei se umplea cu pământ care era bătătorit. Pardoseala din scândură, de obicei, se făcea mai târziu.
Edificiul are configuraţia clasică din trei încăperi. În partea de apus, la intrare, este pronaosul (biserica femeilor), măsurând 2,8 m de la est la vest, 4,30 m de la nord la sud şi 1,82 m înălţime, cu tavan drept, având o deschidere pentru trasul clopotelor. Naosul (biserica bărbaţilor) are baza un pătrat cu latura de 4,12 m. Tavanul semicilindric, lat de 3,4 m şi înalt de 3,56 m, este retras de la pereţi, sprijinindu-se lateral pe bârne masive, late de 40 cm şi groase de 22 cm, iar spre pronaos şi spre altar pe bârnele pereţilor despărţitori, tăiate în semicerc. Altarul cu dimensiunile de 2,5 x 2,2 m şi înălţimea de 2,46 m are tavanul în formă de boltă poligonală, racordată cu pereţii prin fâşii curbe. Multă vreme s-a apreciat că uşa dintre naos şi pronaos (137 x 86 cm) ar fi făcută dintr-o singură bucată de lemn şi doar prin deschidere mică (15 x 8 cm) decupată în ea, femeile puteau să privească în naos şi să asculte slujba. În realitate uşa este din două scânduri, iar în peretele dintre pronaos şi naos sunt câte un şir de stâlpişori sculptaţi, pe câte 1,33 m lungime, care permiteau femeilor să vadă şi să audă slujba preotului. Stâlpişorii verticali au înălţimea de 43 cm, lăţimea de 5,5 cm şi grosimea de 6 cm, distanţa dintre stâlpişori fiind de 16 cm. Peretele dintre naos şi altar este făcut din două grinzi orizontale, îmbinate cu pereţii exteriori, una la talpă, alta la înălţimea pereţilor, între care sunt prinşi patru stâlpi verticali pentru cele două uşi, înalte de 1,52 m, cu deschiderea de 63 cm cea dinspre nord şi 57 cm cea dinspre sud. De grinzi şi stâlpi (9 x 12 cm, grosimea) sunt prinse scândurile care formează iconostasul. În biserică a fost o singură cruce mare de lemn, dar nu se ştie numele preotului îngropat.
Orientarea bisericii este exact pe direcţia Est-Vest. Pereţii bisericii sunt făcuţi din bârne masive de gorun, tăiate cu fierăstrăul cu jug (hirizu cu jug) tras de patru oameni, sau cu plencacea, având o lăţime de 40-80 cm şi o grosime de circa 15 cm, îmbinate în „cheotori cu cârlig”. La colţuri, spre exterior, perechile de console (bârnele din partea de sus) se intersectează, formând „aripi”, majoritatea având crestături în trepte. Raportul între lăţimea (4,85 m) şi lungimea construcţiei (10 m) este unul armonic, dovadă a iscusinţei meşterilor populari. După ce lemnele au fost cioplite şi fundaţia nivelată, meşterii au ridicat pereţi. S-au aşezat mai întâi tălpile, cioplite în patru feţe, după care, peste tălpi au aşezat bârnele late închiotorate în cârlig. Înălţimea pereţilor este de circa 1,85 m, iar pereţii despărţitori sunt realizaţi din bârne ceva mai subţiri ca pereţii exteriori. În partea de sus a bârnei de deasupra tălpii, cu multă măiestrie, meşterul a sculptat, în relief, motivul străvechi al funiei (torsada), considerat de unii ca având origini celtice care înconjoară biserica. S-au folosit doar cuie de lemn.

Peste bârnele superioare ale pereţilor s-a aşezat cununa (cosoroaba) acoperişului, pe care sunt fixaţi căpriorii (cornii) perechi, faţă în faţă, uniţi prin îmbucare cu contrafişe orizontale. Deasupra absidei (altarului) acoperişul este mai scund şi mai îngust, cornii fiind mai scurţi. Căpriorii (cornii) lungi dau aspectul zvelt al bisericii, iar deasupra pereţilor acoperişul este evazat pentru a feri pereţii de ploi. Nu avem dovezi că biserica ar fi fost acoperită cu paie, pe corni fiind doar cuiele de lemn de la leţurile care susţineau şiţa/draniţa/şindrila. În anul 1906 acoperişul din şindrilă a fost înlocuit cu tablă zincată, care a fost vopsită în anul 1932.
Turnul a făcut parte integrantă din construcţie de la început, lemnele fiind tăiate tot în anul 1743. El se ridică la aproximativ 14 m şi făcea biserica remarcată în sat, fiind la începuturi şi turn de observaţie a unor eventuale incendii sau invazii. Probabil, la început biserica n-a avut clopote, folosindu-se doar toaca. De aproximativ 70 de ani biserica are două clopote, cel mic cu diametrul de 34 cm şi înălţimea de 37 cm, iar cel mare cu diametrul de 37 cm şi înălţimea de 35 cm, fixate pe câte un jug. Deasupra turnului paralelipipedic, înalt de circa 4 m, cu secţiunea de 1,9 m de la est la vest şi 1,7 m de la nord la sud, sprijinit pe grinzi puternice, deasupra pronaosului, se află o galerie închisă cu scânduri verticale de brad având mici deschideri. Iniţial, credem că galeria era deschisă, având câte două ferestre boltite, înalte de 65 cm şi late de 60 cm. Aceasta este zona unde se află cele două clopote. Scheletul turnului a fost făcut să reziste vânturilor şi furtunilor, printr-o îmbinare meşteşugită a stâlpilor, grinzilor şi contrafişelor. Deasupra galeriei se ridică un coif cu baza pătrată, apoi unul cu secţiune octogonală, purtând în vârf o cruce. Biserica mai are cruci şi pe capetele estice ale acoperişului naosului şi altarului. În podul bisericii se mai păstrează crucile care au fost pe acoperişul vechi, de şindrilă.
Uşa de la intrare în pronaos este aşezată pe peretele sudic, cadrul uşii fiind format din talpa bisericii (scobită) şi bârna de sus, între care sunt doi stâlpi verticali legaţi în lateral de bârnele orizontale prin îmbucare în şanţul lateral al stâlpilor şi prin cuie de lemn. Această uşă este cu două chenare (ancadramente) lucrate cu migală şi simţ artistic, spre exterior, în relief, se continuă brâul cu funia răsucită (torsada), iar spre interior, tot în relief, a fost sculptat un chenar mai îngust cu motive geometrice. Portalul uşii are 1,43 înălţime, la mijloc şi o lăţime de 60 cm. Uşa este cu câţiva centimetri mai lată şi mai înaltă. Sistemul de închidere (încuietoarea) este un zăvor de lemn confecţionat dintr-o bucată de scândură (limba) crestată în partea de sus, mobilă, pe peretele interior tocului. Deasupra zăvorului este o gaură în uşă (există o gaură mai veche, astupată, semn că actualul zăvor e unul mai nou) prin care se introduce o cheie de fier, cu limba mobilă, lăsându-se în jos după introducerea prin orificiul tocului. Partea din faţă a cheii cade cu vârful între crestăturile zăvorului şi prin răsucire închide sau deschide zăvorul.
În pereţii exteriori au fost tăiate patru ferestre, două la altar şi două la naos (în dreptul stranelor). Ferestruicile de la altar au fost schimbate fără a se modifica dimensiunea iniţială (42 x 42 cm), dar cele de la naos au fost mărite la 110 x 72 cm, decupându-se din bârne. Pentru aerisirea interiorului (fumul de la tămâie şi de la lumânări) meşterii au făcut un orificiu în peretele sudic al altarului, în forma unei flori cu şase petale, prin traforaj într-un cerc cu diametrul de 30 cm.
* Fragment din volumul lui Aurel Medve, „Monografia satului Vădurele”, apărut la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2023.
Aurel Medve
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)